In fata mea, la casa din magazin era un batran. Nici bine, dar nici prost imbracat. Dar nu hainele mi-au atras atentia, ci tristetea de pe chipul sau.
Parea satul sa vorbeasca singur, satul de peretii care il ascultau fara sa ii ofere caldura si mangaierea specifica oamenilor.
Din cos a scos o sticla de suc si un pachetel care ascundea firav doua prajituri.
Tipa de la casa le-a scanat, iar batranul si-a scos portofelul. Se grabea sa achite si totodata am simtit ca ar vrea sa lase totul acolo si sa fuga.
Firav, s-a ivit o hartie de un million. Batranul a scos-o incet, a tinut-o cateva clipe in mana, s-a uitat la ea si a intins-o spre a achita.
Imi venea sa ii spun: “achit eu, e un dar”!
Dar nu am facut-o! Pentru ca s-ar fi simtit jignit…
Tipa l-a intrebat daca vrea sa-i puna cumparaturile intr-o punga; el a spus „da”, iar punga a fost trecuta pe bon, treaba care l-a facut pe batran sa se razgandeasca:
-Nu imi trebuie punga! Am!
Si a plecat pe strada cu o sticla de suc intr-o mana, iar in cealalta tinand bland un pachetel in care se intrezareau doua prajituri.
Cu siguranta, undeva il astepta cineva (poate o batrana- dupa cumparaturile facute)- mult mai trista si mai singura decat el.
Si cati or mai fi asa?!
Tu de cand nu ai deschis usa bunicilor tai?
Doua prajituri