Era o iarnă blândă.Prin fereastra camerei bunicilor vedeam cum pluteau fulgii de zăpadă. Uşor, uşor, sticla pe care-mi sprijineam fruntea a început să îngheţe. Timpul se pierdea pe cursul râului infinit. Inima îmi bătea tare, tot mai tare. Vedeam sănii cu zurgălăi, auzeam chiote vesele, zăpada scârţâia sub picioare. Lătratul câinilor. Glasul celor dragi.
Zi. Noapte. Zi. Noapte. Imagini plastice. Ninge. În cuşca căţelului, două luminiţe se sting şi se aprind. Par calde şi blânde. Îmi simt fruntea rece. Îmi ridic pleoapele şi mângâi cu genele florile care îmbracă fereastra.
Atât de aproape şi totuşi atât de departe…..
Focul trosneşte în sobă. Îmi văd chipul în geam. Îmi simt părul aspru. Părul alb. Semăn cu iarna.
E mult de atunci. Miros de mere coapte. Şi numai o fereastră de gheaţă mă desparte de clipele în care zăresc ce-am fost odată.
Cândva, de prea mult ger, va crăpa fereastra…
Am publicat „Fereastra de gheaţă” in revista „Pasi pe nisip” in 1995.
frumos…
wooow foarte frumos… te face sa visezi….cel putin eu asa am simtit…si mi-am adus aminte de iernile frumoase 😀 ca din povesti 🙂
Melancolie, melancolie! …fereastra de gheata poate fi incalzita si luminata de zambetul nepotilor.
Eu simt deja cum m-am încălzit, de la tălpi până la frunte. Şi eu stau acum cu fruntea de geam şi privesc fulgii, dar de acum îmi voi aminti de bucăţica aceasta de text 🙂