Dacă trăieşti la ţară si pe deasupra mai esti si un om harnic care munceste pamantul, nu doar pentru ca asa te-a invatat nevoia, ci si din placere, ai nevoie neaparat de un cal.
In primavara lui 1970, bunicului meu i-a murit calul.
Il chema Cucu, era un cal cuminte si frumos. S-a fortat prea mult la munca si “s-a aprins “. A fost dus la veterinar, unde a si cazut. Pentru a se ridica,   dar si ca sa-i treaca boala, acesta i-a facut trei injectii. In scurt timp, Cucu a plecat acasa pe picioarele sale, dand impresia ca nu mai are nimic. Dar o data ajuns in grajd, s-a asezat in paie si a murit.

*
Venea vara, apoi toamna, si campul astepta sa fie muncit. Asa ca bunicului ii era necesar un cal, un ajutor de nadejde. Voia unul din neamul celor cu gatul scurt, deoarece stia ca acestia trag. A cautat atat la targurile din jur, cat si la cele dinspre Constanta.
Pe Doina (botezata astfel dupa o prietena de-a mamei) a gasit-o la Cruce, in Calugareni, la un tigan. Avea putin peste un an si era atat de blanda, incat copiii se jucau cu ea fara frica. Fusese adusa de la Lugoj, de catre geambasi. Dupa lungi negocieri si un pret destul de mare pentru acel timp, bunicul i-a devenit stapan.
Nu exista in sat- cal care sa o depaseasca in frumusete si mandrie pe Doina.

Doina in bratele bunicului, cu Doina 🙂

Ceea ce o particulariza era steaua alba din frunte. Pe strada era iute ca vantul. Daca aveai vreo palarie pe cap trebuia sa alegi dintre a o tine cu mana sau a o da jos, altfel riscai sa ramai fara ea. Iar daca vedea cai, alerga dupa acestia. Bunicul presupunea ca la Lugoj statuse in herghelie si de aceea cauta cu disperare compania semenilor sai. De la munca nu dadea inapoi, fie vara, fie iarna. Pe viscol, cand trebuia sa-l duca pe bunicul meu la piata, inainta cu greu, cu capul inapoi si pieptul inainte. Stia ca totul depinde de ea. Inteligenta si prietenoasa, a luminat si copilaria mea. Doina a murit in 1999, la varsta de 31 de ani. Imbatranise, se misca greu, iar bunicul stia ca i se apropie sfarsitul.
Costica a fost cumparat de la un obor dinspre Alexandria. Era tanar si n-avea deloc rabdare. In ultimul an de viata, Doina l-a invatat sa traga caruta, l-a mai domolit un pic. In vremea din urma insa, statea culcata in grajd si nu mai putea nici macar sa manance. Cand veneai la ea, ridica capul si apoi il punea la loc. A murit intr-o noapte de vara, de batranete, in grajd. Acum, bunicul munceste alaturi de Costica.
Pe tot parcursul vietii, cunoastem o multime de oameni, mangaiem o multime de animale. Pe unii ii pastram cu placere in suflet, lasandu-i sa alcatuiasca temelia acestuia. La temelia sufletului meu stau si clipele frumoase daruite de Doina.

Later edit.
Articolul a fost publicat in 2002 intr-o revista 😀
Poate l-ai si citit atunci 😉
A fost o surpriza pentru bunicul meu 🙂
In 2005 bunicul a murit.
Punct.

Bunicul şi caii lui

Comments

Tagged on:                                 

One thought on “Bunicul şi caii lui

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copy Protected by Tech Tips's CopyProtect Wordpress Blogs.