Bunicul meu a crescut la tara, a muncit pamantul si a mancat ce a produs, nu a baut niciodata nici acasa, desi curtea era plina de vita de vie si toamna se cocota de nebun cu scari improvizare sa adune strugurii, si nici la bodega din sat, nu de alta dar nu prea avea timp de pierdut pe prostii cum spunea el.
A avut cai, i-a iubit si i-a ingropat cand au murit de batranete, a avut copii pe care ii alerga cu furca prin curte cand au inceput sa injure, si-a facut porti inalte din metal cand era voie sa ai doar din lemn subred si a plantat gutui sa aiba femeia lui din ce sa faca gem pentru iarna.
S-a apucat si a sapat santuri inalte si a pus doi parapeti sa aiba babele pe ce sa ii tina muierii de urat duminica la o barfa intre femei si si-a cumparat gropi de veci in cimitir de tanar ca sa nu ii poarte copiii de grija cand o muri.
Ca tot omul avea prieteni de la oras care veneau in vizita.
Si atunci taia mamaie gaina la foc automat si facea friptane si ciorbe acre cu bors, scotea vinul pe masa si ii ospata cum se cuvinte, ba le mai da si la traista, sa fie toata lumea multumita si satula.
Ideea este ca atunci cand se duceau ai mei in vizita erau serviti cu cafea.
Nu ca ar fi baut si nu ca ar fi asteptat acelasi tratament pe care il administrau ei oaspetilor, insa bunicul meu nu intelegea logica.
E vorba de simbolistica gestului.
-Tata, zicea. Vine omu’ de pe drum,de drag sa te vada; nu e frumos sa il intrebi de foame, de sete, de alta nevoie omeneasca? Sau astia de la oras nu au? Mor de foame si sufera de domnie?
Nu am stiut sa ii raspund, dar azi as stii:
-Da, tataie, sufera de domnie si de saracie!
Si zau ca nu ii inteleg pe cei care rabda de foame in numele apelativului de orasean, pe cei care fug de la tara de frica muncii, de cei care isi uita radacinile suferind de prostie si superficialitate.
Vorba aia: decat sarac la oras, mai bine la tine in sat fruntas!
Ce mai intelegeti voi acum, Dumnezeu cu mila! Ca in ciuda aparentelor urbane, da mai exista si Ala!
mi-ai adus aminte de ce servea bunica acum 1.000.000 ani la musafirii “de-ai casei”: dulceata de visine, nu mai mult de 3 lingurite si apa rece de fantana. Ce vremuri !
sufera de domnie si prostie :))))fudulia e meserie bautura e temelie :))).
Asta imi aduce aminte de bunicamiu intors de la vizitat pretenarii de prin satul natal ii zice lu tata:”Ba tata toti iti dau un pahar de vin, de tuica da unu nu zice: Ia Ioane ceva de mancare” :))
Ei bunicii mei mereu au fost oameni primitori si gazde bune dar la randul musafirilor de orasi veniti dupa provizii nimeni nu ia invitat in oras la o masa….
Pingback:uberVU - social comments
De ce nu va înscrieţi in”Cititor de proză”sunt foarte mulţi scriitori,poeţi si critici literari înscrişi.Imi place cum scrieţi.
Cu respect
Mi-e dor de mesele intinse in curte si oameni multi ca la botez, cand mergeam pe la bunici si ne adunam: 2 bunici, 5 copii, 10 nepoti si mai tarziu 9 soti/sotii ale nepotilor si 8 stranepoti 😀 ohoho si Miluch amintirea dulcetii de visine, trei lingurite si un pahar de apa rece cum se cuvine, multumiri scumpilor
Mi-a placut descrierea ospitalitatzii tzaraneshti…mi-am regasit bunicii de la sat in ea…shi acum rad cand imi amintesc cum ne puneau in sacoshi de rafie tot felul de lucruri pe care le incarcam in mashina ca sa mancam bine, sa fie nepotzii rumeni in obrajori..noi copii cu nuci prin buzunare..taticii cu tzuica ascunsa in veston sa nu vada mamicile :)))
Fain post! Io unu’ îs prof la ţară. Şi zic: ar fi bine să trăieşti la ţară şi să-ţi educi pruncii la oraş. Da’ cafeaua a pătruns adânc şi-n mentalitatea ţăranului sadea. Ăsta-i baiu’!
Io scriam undeva ceva: http://bciprianmp.wordpress.com/2009/02/16/despre-romania-si-romani/ da’… nu cred că schimb cu ceva teoria… chibritului…
… a fost odată…
La mine a fost invers, bunicii erau la oraş, dar fără mentalitatea orăşeanului de-acum. Aveau nostalgia pământului pe care au fost nevoiţi să-l dea statului, pentru că erau “chiaburi” şi tatăl meu nu era acceptat la facultate. Părinţii mei au rămas la ţară, cu gospodărie aşezată, cu grădină, cu porcii în cocină, găinile în curtea din spate, pisicile în pom atunci când dădeau buzna câinii, fericiţi că ajungeam eu ACASA. Am aflat prea târziu că locul meu ar fi fost tot la ţară, desigur pe un alt palier.
Imaginea asta e cea mai reprezentativa pentru ceea ce simt cand citesc ce spui aici http://dheo.ro/i_feel_like.jpg