Anul trecut mi-am petrecut martisorul in spital.
Nu a fost o experienta prea amuzanta, dar a trebuit sa stau legata de masinarii si cuminte cu branula in mana ca altfel puteam sa o mierlesc.

Treaba a inceput undeva in februarie cu o raceala simpla care nu s-a potolit si a adus si febra plus ca amigdalele au luat-o razna definitiv, in ciuda tuturor calculelor mele 😀

In fine, am inceput un tratament cu antibiotic si anume eritromicina, ca alceva mai greu, fiind alergica la penicilina si la toate derivatele ei.

Treaba s-a ameliorat si doua zile am putut sa respir normal, sa inghit normal si sa ma bucur ca wow sunt sanatoasa.

Numai cand esti bolnav realizezi cat de importanta este sanatatea. In rest am observat ca exista o tendinta generala de a ne bate joc de noi.

Eh, in astea doua zile am luat-o de la capat cu toate, da-i si lupta, deschide proiecte, da telefoane, lumea era a mea.

Apoi a venit dimineata aceea in care amigdalele imi erau cat casa, de-abia respiram si sa inght nici nu se punea vorba, la fel cu vorbitul.
In ziua aceea am comunicat cu biletele la job, ca deh’ nu puteam sa lipsesc; daca se darama lumea fara mine?!

A urmat o noapte de calvar si o dimineata in care am dat fuga ametita la un laborator de analize, sa iau o proba din gat sperand sa pot avea rezultatul imediat pentru minunatia ce imi crestea amenintator.

Apoi am plecat la job sperand ca o minune sa se intample.
De data asta am venit pregatita cu un carnetele pe post de vocabular 😀

Seara am fost luata pe sus si dusa la camera de garda de la un spital din Bucuresti, in fata careia asteptand m-a luat o mare panica.

Tot pe sus am reusit sa ii calc si pragul dupa ce cu mare curtoazie am lasat sa intre alti pacienti innaintea mea.

In cabinet nu as fi putut sa scot o vorba nici daca nu aveam problema cu pricina expusa mai sus, tot de la panica bineinteles.
Am deschis gura, doctora m-a intepat, mi-a pus diagnosticul urland ca daca mai stateam cateva ore toata infectia aia se ducea in sange si sambata ce urma ar fi fost prima pe lista parastaselor mele si s-a apucat sa scrie nu stiu ce, lasandu-ma cadavru panicat pe scaunul inalt.

Auzeam in rastimpuri ca nu sunt sanatoasa (dar asta nu imi suna a noutate, asa ca deja incepeam sa ma calmez).

Cand culmea: ce ai treaba? Nu ai nici o treaba?! Stai aici! Vrei sa mori?
M-am trezit:
-Unde sa stau? De ce sa stau? Ma duc acasa! am soptit in chinurile durerii……
Si atunci pauza!
Doctora, asistenta si mama care erau in cabinet se uitau tamp la mine.
Nu am inteles de ce…..
Ce spusesem?
-Aaaaa…..
Aceeasi stare de liniste socata in continuare.
Probabil ca imi scapase ceva. Probabil ca panica ma surzise si au fost si alte discutii acolo pe care eu nu le-am auzit.
-Aaaaa….
Doctora trage brusc un sertar, scoate niste foi si urla:
-Semneaza aici daca vrei sa pleci acasa pe propria raspundere!
-Aaaaa…..
Mama probabil cedeaza nervos si iese din cabinet.

Eu raman in continuare pe scaunul inalt, muta de data asta cu o lumina din aia ca de stomatolog inca batandu-mi in fata.
-Pleci sau nu pleci? Sa stiu!
-Aaaaa…..
-Bine, camera X, etaj 2. Cheama asistenta de pe etaj sa o ia, spune doctora propriei asistente!
-Raman? am scos cu ultimele forte…..
-Ai semnat?
-Aaaaaa……
-Nu ai semnat! Ramai!
-Pffffff….Chiar trebuie?
-Fata asta nu e sanatoasa!!!

Nu intelegeam nimic, dar in fine, am luat-o pe scari dupa asistenta de pe etaj care se dovedise a fi asistent, mama imi spunea ceva de genul ca se intoarce cu niste pijamale si alte ustensile necesare prin spital, am ajuns intr-o camera plina, m-au asezat pe un pat chiar la usa si toata lumea se uita la mine. Nu am salutat, nu am zambit, nu am facut nimic, doar m-am pus pe plans.

Ma durea in gat, nu imi placea acolo, parca intrasem in alta lume, totul se prabusise in jurul meu…..
De plans nu stiu cat am plans, cert e ca atunci cand am inceput sa si vad mi-am dat seama de unde veneau toate vocile acea care incepusera brusc.
Tot salonul se insirase pe patul meu in incercarea de a ma linisti. Bine, nu chiar tot am vazut dupa aceea ca ramasese tintuita pe un pat o tanti mai in varsta cu nspe mii de fire agatate de ea.
Na, frumos din partea lor, unele zambeau, una ma mangaia pe par…dar imi venea sa fug cu tot cu pat, cu tot cu ele.

Nu voiam sa inteleg nimic, nu voiam sa inteleg faptul ca sunt vulnerabila si m-am aflat in putinele momente din viata mea in care nu puteam sa rezolv starea respectiva, nu puteam sa am controlul.
Asta ma termina.
Nu durerea din gat, nu faptul ca patul scartaia si ca eram la spital, nu!
Ci faptul ca ma aflam intr-o situatie absolut vulnerabila, in care eu ma dezamagisem pe mine.
Nu concepeam cum am ajuns in aceasta postura. Nu voiam sa imi accept firea umana.

De vorbit nu am vorbit, insa intre timp a mai fost adusa o pacienta care se tinea cu mana de falca si avea pe cap o treaba gen turban si cum patul meu cu tot cu intreaga populatie a salonului se gasea fix la usa, iar eu continuam sa plang, saraca femeie a facut o fata speriata de era sa cada pe jos.

Despre cum am ajuns sa ma plimb mandra in pijama din salon in salon si sa imi fac noi cunostinte, despre unitatea dintre bolnavi si despre faptul ca sunt si doctorii sau asistente de treaba am sa scriu in curand.
Pana atunci grija la sanatate! 🙂

Aventura spitaliceasca si panica recunoasterii conditiei umane

Comments

Tagged on:                                                 

4 thoughts on “Aventura spitaliceasca si panica recunoasterii conditiei umane

  • 26/02/2010 at 5:05 PM
    Permalink

    Sunt si doctori de treaba? eu nu cred… Cati bani ai lasat la spital? …

    Reply
  • 26/02/2010 at 5:30 PM
    Permalink

    De multe ori astfel de momente cand esti conectat la perfuzii prind bine…nu poti decat sa te gandesti la cate lucruri le iei de bune si le ignori importanta. Uitandu-te dupa picaturile care iti intra in vena poti sa retraiesti momente pe care le-ai ingropat intr-un sertar, nu esti sigur de ce va fi maine, si mai ales…dupa ce ajungi iar in lumea reala sa te bucuri cand te vezi cu prietenii, cand asculti muzica preferata si cand poti iar sa-ti faci planuri. Am trecut prin astfel de clipe si, printe altele, am inceput aseara cursuri de pictura pe care le-am tot amanat aiurea, gandind ca alte lucruri sunt importante…

    Reply
  • Pingback:| iYli | Concediul vietii mele la spital |

  • Pingback:| iYli | Back |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copy Protected by Tech Tips's CopyProtect Wordpress Blogs.