Au fost odata, cand soarele ii era amant lunii si oamenii intelegeau glasul animalelor, doi frati pe care soarta i-a purtat departe de casa, de mama lor care i-a crescut singura, indurand lipsurile si muncind cat pentru doi parinti.
A trecut atat de multa vreme de atunci incat nici macar cea mai mica raza a zilei nu isi aminteste sa isi fi impartasit dragostea cuiva.
Mama celor doi copiii s-a imbolnavit insa foarte grav si pe patul de moarte fiind, a trimis vorba acestora sa vina la capul sau, ca trecerea in lumea celor nevazute sa ii fie mai usoara.
Fata a ajuns la casa parinteasca cu sufletul trist la gandul despartirii iminente, dar baiatul nici nu a vrut sa auda.
Mama, ca orice mama care isi iubeste copiii, a suferit crunt de lipsa lui;l-a blestemat.
Aa ii fie frica de lumina zilei, sa traiasca in colturi ascunse si mereu sa se fereasca de oameni!
Asa, era si paianjenul pe care l-am fotografiat astazi; caci el este baiatul din poveste; ascuns intr-un colt al garajului de lemn, atarnand in echilibru fin pe panza creata.
In mirejele sale era o musca; de mult fara suflare.
Echilibrul sufletesc este atat de fin ca si panza paianjenului.
Un pas gresit si aluneci…
Am observat ca exista o lege a echilibrului in toate…
Care e cea mai importanta lege personala dupa care iti ghidezi viata?
Fotografiile nu sunt prelucrate; realizate cu un Panasonic Dmc-FX40
intrebarea de la final si fotografia fac toti banii!
legea (mea) personala este o lege eronata, stiu!, si consta in acordarea celei de-a doua sanse. e eronata pentru ca daca acord a doua sansa, o acord si pe a treia si tot asa, pe masura ce acord mai multe sanse se tese o panza deasa, in care Frica ma tine prizoniera, precum paianjanul tine acea musca. darrrrr: ma tratez! 🙂