Am crescut la bunicii mei si sunt prietena cateilor de cand ma stiu.

In podul cu fan al casei traiau pisicile. Nu le hranea nimeni, nu stiau de mancarea special dedicata lor si nici nu veneau sa cerseasca ceva. Pisicile bunicilor prindeau soareci pe care ii mancau. De fapt nici nu erau ale bunicilor, ci ale vecinilor, insa dormeau sau fatau in podul nostru cu fan.

Imi placeau pisoii mici si corul lor cand o strigau pe pisica mama, insa niciodata nu m-am apropiat prea tare. Nu stiu de ce.

Dupa moartea bunicii, bunicul meu a avut cateva probleme de sanatate si am fost cu el la spital pentru niste analize. Pe drumul de intoarcere am oprit la un magazin sa cumparam niste lucruri. La urcarea in masina, pana s-a urcat bunicul pe scaunul din fata al masinii, eu am pus plasa pe bancheta din spate.
Mi s-a parut cu coada ochiului ca vad ceva negru care se misca rapid langa usa, dar am crezut ca de oboseala am inceput sa vad stelute negre 😀

Pe drum insa am inceput sa aud zgomote suspecte.
-Ce faci, tataie? Ce face asa?
-Nu fac nimic. Ce se aude?
-Glumesti?
-Ce sa glumesc?

In fine, dupa ceva timp aud si un mieunat…
Pauza.

-Ce e asta? il intreb pe bunicul
-O pisica! Ce sa fie spune el! S-a urcat sigur cand am oprit la magazin.
– Si acum ce facem?
– Ce sa facem? O dam jos! Opreste! Sa se duca acasa! Daca o cauta stapanul?

Opresc masina si impreuna cu bunicul cautam sub scaune, incercam sa prindem pisica. Nici chip.
Situatia devine chiar haioasa in timp ce obosisem de la atatea incercari.
Pisica zbura ba pe scaune, ba se sub ele, insa nici gand sa plece din masina.

– Asta nu are stapan! zice bunicul. Hai sa mergem acasa.
– Ai prins-o?
– Nu! Dar nu vezi ca nu are stapan? Daca are stapan se dadea jos pana acum! O luam acasa, asta e pisica mea! 🙂

***
Cat timp a mai trait bunicul, cativa ani dupa aceea, a avut grija de pisica, a tratat-o ca pe un copil.
Pisica a si fatat, ii fura mancarea de pe masa unde de altfel o si servea, isi baga botul in oale si isi cara puii la usa cand ploua, se strecura pe geam in dormitor si incepea sa miaune disperata in toiul noptii 😀 relatia dintre ei mi s-a parut una foarte haioasa, iar bunicul nu povestea niciodata cu ciuda despre ea, ci cu drag, oricate tampenii ar fi facut animalul. Era foarte amuzant cand imi povestea ce s-a mai intamplat cand il vizitam. Portia de ras era asigurata. 🙂curtea bunicilor

In ziua in care a murit bunicul am inchis pisica in pod sa nu apara disperata si sa miaune in cautarea lui.

Acum nu stiu ce s-a mai intamplat cu ea. Au trecut peste 5 ani de atunci. Parca ar fi fost ieri si parca nu s-a intamplat niciodata.
Poze cu pisica nu am gasit, poate sunt undeva printate prin vreun album.
In curtea bunicilor nu am mai calcat din 2008 (cand este facuta de altfel si fotografia), bunicii si tot trecutul sunt in sufletul meu si in toate povestile pe care le scriu despre ei, casa am lasat-o matusii. Macar de-ar fi avut grija de ea sa o mentina in starea impecabila in care era cu peste 6 ani in urma.
Din pacate ultima oara cand am vazut casa arata jalnic. Bine ca nu o mai vede si bunicul ca nu si-ar gasi linistea pana nu ar curata mizeria din curte si nu ar inlocui geamurile sparte sau ar repara zidurile.

Eu sunt fericita pentru ca am liniste si sufletul impacat.
Pisica insa nu imi iau pentru ca ar inseamna sa stau in fiecare zi sa strang parul din casa in incercarea de a o mentine mereu curata, in plus cu programul meu absolut abramura de plecat si venit acasa, cu siguranta pisica s-ar sinucide de plictiseala.

Tu ce imi povestesti despre bunicii tai?

Poveste cu bunici si pisici

Comments

Tagged on:                                     

2 thoughts on “Poveste cu bunici si pisici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copy Protected by Tech Tips's CopyProtect Wordpress Blogs.