Uneori ma intreb ce caut in lumea asta in care doar legea junglei functioneaza.
Lucram la intimidare si doar cine tipa mai tare castiga. Nu conteaza ca ai dreptate, daca dreptatea ta afecteaza pe cel care vrea sa fure, esti luat de nebun.
Nu stim sa vorbim calm, nu stim sa cooperam sau sa fim toleranti. Tot ce stim e sa castigam un joc al orgoliilor practic inexistent, un joc in urma caruia nu avem niciun beneficiu.
Cu sau fara dreptate, cu sau fara orgoliu sau norocul ultimei carti jucate, viata asta este mult prea de rahat ca sa ne-o mai facem si noi la fel.
Unde este iubirea, unde este pacea si minutul ala de pauza, de respiro de care tot amintesc, moment in care gandesti si incerci sa vezi lucrurile cu logica si nu cu ura, cu seninatate si nu cu lasitate?!
Nu m-am agatat niciodata de oameni sau de situatii.
Oricat de mult as fi iubit ceva sau pe cineva am judecat cu mintea ceea ce imi doresc cu adevarat.
Poate e gresit spus doar cu mintea, am judecat prin prisma gandirii aflata intr-o combinatie ciudata cu intuitia si logica de care aminteam mai sus.
Nimic nu este nemuritor si nu ramanem la fel oricat de mult ne-am dori asta.
Ca paranteza gandurilor mele nebune de astazi, Arhi are o intrebare pertinenta: Doar întreb, pentru că nu înţeleg cine e cel ce fute într-o relaţie, printre eşarfe şi sprâncene epilate.
Uneori si eu ma intreb unde sunt barbatii, pentru ca intalnesc tot mai multi labili din punct de vedere emotional, lipsiti de orice coordonata legata de realitate sau fara vreo responsabilitate. Barbati care traiesc doar pentru ei, prin altii, fara sa stie macar de ce.
Cu referire la asta, ma tot ciocnesc de la o vreme de oameni carora le este teama sa se descopere pe ei in
sisi si in schimb le este mult mai usor sa ii judece sau sa incerce sa ii ajute pe altii, cand de fapt incercarea lor e menita esecului din start.
Uneori nu stiu ce ascunde propria mea minte, dar sa incep sa creionez o dreptate pentru ceilalti.
Lucrurile sunt pana la urma fix ceea ce vrei sa fie, pentru ca nu vad putere mai mare decat cea a mintii, fara sentimente si fara gustul eternitatii ratacit in aroma de ciocolata a unei nopti de dragoste.
Ce-mi mai place sa ma mint?!
Cum scriam si mai sus, viata e prea de rahat ca sa ne-o mai facem si noi unii altora; ce sens are sa ne chinuim reciproc? Ce sens are sa nu traiesti fix ceea ce simti, cu un simplu „da” sau „nu” si cu increderea ca acolo, undeva 😛 cineva se gandeste la tine?
P.S. Dincolo de orice vraja, sau vrajeala 😛 exista si o urma de adevar. Lasa-l sa respire!
