Pe strada Ion Brezoianu din centrul Bucurestiului, ma izbeste de fiecare data cand trec prin zona, tristetea
care urla prin toate zidurile cladirii din imaginea de mai jos.
Are o arhitectura deosebita si la fel ca si suratele sale din zona, a ajuns la varsta la care nepotii din sticla care o inconjoara, inghit cu mandrie, in scheletul metalic soarele.
Pastreaza frantura din bucuria diminetii nuntii, cand inca mai visa la a fost odata ca niciodata si isi astepta cu sufletul sincer iubirea.
Caleasca a ruginit, iar albul plange usor, adapand gatlejurile insetate ale cailor batrani, care nu mai au forta de a inghiti jaratecul.
Mirele s-a stins undeva pe drum, in focul patimilor altei mirese sau intr-un egoism feroce adus de frica pierderii libertatii.
Iar, ea, mireasa in rochie cu crinolina, cladirea care imi atrage gandurile, cu indignare si tristete isi asteapta inca sorocul, bantuita de nepasarea celor aflati la carmele Bucurestiului.
De ce?
eu una ador cladirile vechi… le consider uimitoare… atatea poveştı de spus…atata istorie in spate… si cine stie ce lucruri vechi ascund prin poduri…comori 🙂 poate niste carti vechi… ummm 🙂
Ce cuvinte frumoase! Si eu sunt o admiratoare a arhitecturii vechiului Bucuresti. Nu m-am gandit niciodata insa la aceasta metafora. Felicitari pentru articol!