Viata nu este doar poezie

Era o vreme in care construiam castele de nisip si intregul univers se invartea in jurul lor.

Nu cunosteam notiunea de stres si nu aveam vreo nevoie ascunsa.

Temele pentru a doua zi la scoala nu imi aduceau necazuri si din fiecare fir de nisip cladeam o poveste.

Cand firul povestilor inceta ceream un altul bunicii.

In fiecare iarna tragea covoare la razboiul din lemn. In casa era sarbatoare si asistam la sezatoarea improvizata.
Tusa Mita depana amintiri, apoi venea randul bunicii.

Rareori il aveau ca invitat pe nea Culae.

Acolo, langa soba de teracota pe care se coceau mere sau gutui,
stateam cuminte, cu respiratia taiata sa nu pierd niciun cuvant din
cele rostite de batrani.
Pentru mine fiecare intalnire era o vraja si cand bunica ma lasa sa tes la covor simteam ca timpul ar trebui sa stea in loc, eram mandra tare.

Nici macar tusa Mita nu a primit vreodata privilegiul asta. Bunica nu ii acorda increderea sa teasa la covorul fermecat.

Povestea copilariei mele e una frumoasa si cumva nu s-a sfarsit nici astazi.
Am crescut sub vraja povestilor, sub vraja lemnelor care trosneau iarna in soba si a boabelor de strugure pe care le foloseam toamna in prastie.

Am invatat sa calaresc pe calul cuminte pe care il avea bunicul si sa fac diferenta intre roadele pamantului, m-am dat de pe cele mai inalte
derdelusuri construite de tata si am stat lenesa in sanie cand Viorel, catelul meu lup o tragea, maturand cu coada sa stufoasa zapada inalta.

Sunt amintiri care stau cuminti in mintea mea acum.
S-au scurs printre degetea clipe si oameni pe care i-am iubit, oameni care m-au iubit.

Privesc in jur si sunt tot mai dezamagita de lipsa de principii care calauzeste actuala societate.
Smecheria inteleasa prost a omorat rusinea si a ingropat respectul sub un sac de bani fara fund.
Daca sacul nu exista iei in mana caciula, iti calci in picioare inima, educatia si demnitatea si mai aprinzi si o lumanare ca drepturile sa-ti fie respectate.

Ma intreb adeseori care este rostul comorilor artificiale pe care le adunam “cu chibzuinta” in jurul nostru pe parcursul vietii.

Nu accept o alta parere si nici nu ma inscriu in categoria habotnicilor, simplu observator fiind insa, am tras concluzia ca banul nemuncit si ura nu aduc vreo inaltare spirituala sau vreo viata tihnita.

Bucuria cladita pe tristetea sau pe truda unei alte persoane nu fac decat sa ingroase obrazul, sa murdareasca constiinta.

Stiu ca multi dintre voi ganditi poate ca sunt rupta de realitate, ca sunt vreo printesa ratacita in secolul asta.
Nu sunt, insa, privesc uneori intreaga miscare de forte sociale si realizez faptul ca prin prisma vietii corecte pe care au dus-o bunicii mei, o viata a principiilor si a moralitatii ceea ce se intampla acum este doar un cosmar.

Nu am sa inteleg niciodata dorinta de mai mult in conditiile in care “mai mult-ul” prisoseste, in conditiile in care colectia de masini nu poate fi rulata intr-o viata si nici hectarele intinse nu infloresc singure.

Fiecare isi tese povestea vietii la un covor separat.

Majoritatea locuitorilor din satul bunicilor mei si-au vandut din pamanturi, inaltand case mari in care poate sunt locuite doar doua camere.
Care este rostul?
Unde le luam pe toate adunate si de ce pentru valorile materiale uitam de fericirea care vine din lucruri marunte?

Era o vreme in care construiam castele de nisip si intregul univers se
invartea in jurul lor.

Nu, banii nu conteaza, asa cum scrie si Zoso.
Din pacate insa, oricat de mult ne mintim, viata nu este doar poezie.

Comments