Eu l-am gasit mereu, l-am simtit pe Dumnezeu in virf de munte. Sau in padure. Sau pe un cimp oarecare, cind trageam pe dreapta cu masina in drum spre destinatie. Ba chiar si la mine acasa. In biserica, deloc. Prea multe perechi de ochi ale sfintilor din icoane si de pe peretii pictati te fixeaza ostentativ. E ca si cum o armata de „securisti ai divinitatii” vrea sa-ti supravegheze relatia cu Atotputernicul, spulberind orice urma de intimitate. Biserica incearca sa implinte adinc in constiinta credinciosilor ideea ca esti urmarit in permanenta, iar sentimentul preponderent trebuie sa fie teama si nu iubirea de Dumnezeu.
Multi vor spune ca sunt doar niste picturi pe pereti, niste tablouri. Dar impactul psihologic exista fara tagada. Nu pot dovedi dar e acolo, il simt pe pielea mea dar, mai ales, pe a celorlati. Probabil ca niste psihologi, oameni de specialitate, ar putea dovedi componenta psihologica a imaginilor cu sfinti care te fixeaza din priviri. Dar cine ar indrazni sa faca asta?
Insa puteti face un test simplu: mergeti la biserica si urmariti oamenii care se roaga sau saruta icoane. Eu o fac de fiecare data in foarte rarele dati cind trec pragul unei biserici. In ochii si atitudinile oamenilor vad umilinta, prosternare, smerenie, teama, automatism. Rareori, iubire. 
Roboti programati sa creada, sa iubeasca divinitatea pentru ca trebuie, altfel vor fi pedepsiti. Iar acest tip de sentimente il poarta peste tot cu ei, il manifesta fata de semeni. In spatele bunatatii, al blindetii se ascunde teama, umilinta si nu iubirea.
Credinta ca e bine sa fii bun si blind pentru ca altfel risti sa fii pedepsit, nu pentru ca asa e uman, firesc pentru o fiinta inteligenta si evoluata spiritual.
Poate parea absurd dar ma tem de oamenii acestia, sunt precaut in preajma lor. Ma tem de bunatatea lor mieroasa, fortata, autoimpusa, robotica.
Ma tem pentru ca, oricit s-ar preface, se vede ca acumuleaza frustrari, sentimente negative, lipsuri (emotionale sau materiale) care, inhibate permanent si nelasate sa se manifeste, fie si printr-o suparare copilareasca sau moft pe care si-l ofera, se transforma in ura. Si, mai devreme sau mai tirziu, punctul critic este atins iar masca blindetii se dezintegreaza intr-o clipita. Atunci se dezlantuie iadul. Mai apoi, mirarile celor din jur care nu pricep cum de un om atit de bun si credincios s-a putut schimba atit de radical.
Ma tem de oamenii rai! Dar ma tem mai mult de oamenii buni a caror bunatate nu isi are sursa in interiorul lor, ci in exterior. Ma tem de cei care sunt buni pentru ca asa trebuie, nu pentru ca asa simt.
