Anacronismul viu

Nu îmi place vechiul! Mă refer la vestigii ale trecutului. Acele structuri “cariate” de trecerea timpului care încă mai stau bine înfipte în gingia pămîntului refuzînd să se desprindă. Şi nu pentru că aş avea o aversiune legată epocile apuse (faţă de unele, chiar am)! De multe ori mă simt anacronic şi aş vrea să fac incursiune într-o epocă a trecutului pentru a vedea cum era atunci. Dar nu mă “gîdilă” cu nimic să mă înghesui alături de grupuri de turişti pentru a vedea ruinele unor locuri odinioară înfloritoare şi pline de viaţă. Din contră, astfel de excursii “culturale” nu îmi spun nimic sau mă deprimă.

Cu totul altfel ar sta lucrurile atunci cînd călătoriile în timp vor deveni posibile. O excursie într-o anumită perioadă ar da cu totul alte valenţe expresiei “a simţi istoria”. Pentru un sejur, ai trăi printre acei oameni, te-ai mişca printre ei, le-ai gusta obiceiurile şi stilul de viaţă, ai vedea construcţiile lor funcţionale şi “vii”. Nu e posibil aşa ceva azi şi, probabil, nici mîine, nici poimîine? Foarte bine! Atunci am să stau în azi dar cu privirea îndreptată spre mîine. Trecutul nu are farmec decît dacă îl poţi trăi efectiv, dacă eşti în el, nu în rămăşiţele sale.

Să luăm piramidele. Nişte construcţii fascinante, vechi de cinci milenii, înconjurate de mister şi purtînd povara ipotezelor referitoare la cum au fost construite şi care era rolul lor. Se compară acest joc contemporan al ideilor cu o călătorie în timp unde poţi vedea cum erau construite şi care era scopul lor? Scop care, cu siguranţă, transcende dorinţele de nemurire ale faraonilor vremii.

Iarăşi, nu înţeleg ce plăcere găsesc cei care-şi ridică clădiri cu arhitectură de secol XVIII sau XVII şi îşi decorează locuinţele în stilul acelor veacuri. Nu au farmecul şi nu respiră aerul acelor vremuri pur şi simplu pentru că nu se găsesc în mijlocul unei societăţi aparţinînd timpului respectiv, nu poartă patina acelei perioade. Oricît de fidel ar fi respectate detaliile, rămîn un surogat. Pentru cei ce le-au construit acum cîteva secole arhitectura reprezenta modernul, ultima modă, ultimele cuceriri arhitecturale. Dacă potentaţii secolului XVII n-au socotit că e “şic” să-şi arate gusturile construind edificii cu arhitectură de secol XIII, oare de ce unii dintre noi o fac? De ce nu lăsăm trectul să rămînă trecut, reprezentat doar de simbolurile rămase de la el, şi tot încercăm patetic să-l resuscităm, să-l trăim artificial?!

Noi falsificăm trecutul imitîndu-i jalnic coordonatele. Coordonate care nu pot fi experimentate decît trăindu-le acolo unde se găsesc în original. De ce nu aşteptăm pînă cînd vom fi capabili să facem asta? Anacronismul este fascinant doar viu, atunci cînd poţi gusta efectiv fiecare epocă a sa. Altfel, este o iluzie care te ţine suspendat între lumi, ca un apatrid: nu eşti nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor. Îmi place anacronismul, dar să fie viu!

Comments