Stateam intr-o zi pe o scara de lemn, sprijinita de gura podului cu fan.

Tineam un picior mai jos, pe o alta treapta.
Incercasem sa tin ambele picioare in acelasi loc, insa era prea strimt, simteam incordare si ajusesera sa ma doara genunchii.

Contemplam lumea si ma gandeam.

Lumea pornea de la picioarele scarii, privirea aluneca la cusca cu acoperis din ceva material plastic si fereastra in spate a catelului. Linistea imi era deranjata de niste gaini care alergau disperate dupa boabe de porumb sau care sareau uneori in cotodacit ascutit, prelung, de pe niste butoaie mari din lemn, stranse cu cercuri groase din fier si batute in cuie.
Mi-ar fi placut si mie sa fac asta, dar mi-era frica. Sau am fost mereu prea comoda? vise

Cerul era albastru si senin, cu pete albe, iar praful curtii proaspat maturate era linistit.
Auzeam cum, sub scara, in cosar, calul tragea de firele de coceni uscati lasate in iesle, cum se apara de muste in rastimpuri ridicand vreun picior, pentru ca apoi sa ii aud copita pocnind de cimentul din interior.

Iubeam calul ala, avea o stea alba in frunte, o privire blanda si era ascultator. Am refuzat insa tot timpul sa il incalec.

Imi era frica de faptul ca ceva neprevazut s-ar putea intampla, s-ar putea misca necontrolat si cum eu insami nu eram capabila sa imi coordonez propriile miscari si sa le stapanesc, as fi putut sa cad, sa ma lovesc.

Citiseam undeva intr-o rubrica din Evenimentul zilei despre tot felul de intamplari triste; nu, nu aveau legatura cu caii, mai degraba cu lifturile si accidentele muncitorilor; mi-a fost insa tot timpul teama sa nu ma raneasc, mi-a fost teama ca ceva cumplit sa nu mi se intample.
Cred ca m-am divinizat cumva, fara sa realizez am respectat piramida aia a lui Maslow despre nevoi, despre necesitati.
M-am divinizat prea mult, neiubindu-ma si nerespectandu-ma de fapt in realitate.

Linistea aia de pe scara imi dadea aripi, parca timpul s-ar fi oprit in loc si dincolo de temeri, de ura sau dizgratie, totul, dar absolut totul avea o baza atat de frumoasa, de pura.
Pacla odata data la o parte, simplu, imi parea simplu atunci, ar fi lasat loc doar pacii si unui schimb de sentimente in scop purificator.
Si vantul care adia usor odata cu fiecare treapta pe care ma mutam.
Mai sus, tot mai sus.

Hotii de vise suntem noi insine.

Va continua.

Hotii de vise

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copy Protected by Tech Tips's CopyProtect Wordpress Blogs.