In urma cu ceva seri in urma, revazand drafturile, am dat peste cateva randuri legate de vestea unei sinucideri care a fost anuntata pe facebook. Nimeni nu a intervenit.
Povestea drobului de sare a creat cu siguranta un precedent; adusa in realitate si uitandu-ma in jur, imi dau seama ca finetea atentiei pe care o acordam oamenilor de langa noi lipseste. Ar trebui sa ne vedem intai pe noi insine, pentru ca mai apoi sa putem intelege corect ce se intampla in jur.
In urma cu doi ani, intr-o vara, intre doua plecari, pe cand eram urcata pe un scaun sa adun niste rufe, m-a surprins o intamplare daca ii pot spune astfel. Si am ramas asa, cu rufele in mana, intr-un echilibru stangaci pe scaunul strimt minute in sir.
Dintr-un bloc vecin, a fost adus pe brate un sicriu. O proaspata mama s-a sinucis. Masina era plina cu flori si inainte de plecare, toti cei adunati, au spus intr-un cor trist: te vom iubi mereu!
Si ma gandeam in prostia mea, cum o vor iubi mereu, cand nu au iubit-o niciodata?
Un om care are prieteni, care are oameni in jur de care sa fie inteles, ajutat nu ajunge sa se spanzure. Din toata marea de persoane care se afla langa, TREBUIE sa fie cineva pe umarul caruia sa soptesti ceea ce simti si ce iti doresti cu adevarat.
Consider ca nu exista reguli si ca avem o viata SEPARATA de trait. O viata in care alegerile apartin fiecaruia in parte si mai consider ca nimic nu este batut in cuie, cata vreme exista cu adevarat dorinta schimbarii.
Inlocuieste frica cu iubirea si gandeste cu propriul cap! Viata e frumoasa, alege corect, invata sa te cunosti cu adevarat!
Uneori un mare sut in fund e cea mai buna varianta de trezire. Inca ma gandesc la recunostinta….cu tristete, ce-i drept?!
asa ar trebui sa fie, un om iubit sa nu ajunga la sinucidere, insa de multe ori cei care iubesc nu inteleg gravitatea lucrurilor, de exemplu pot fi oameni simpli(ca sa nu le zic altfel) si sa nu inteleaga cu adevarat ce se petrece.