Intr-o noapte, una din multe altele din calendarul alb, din cauza tusei, nu am putut sa dorm. Am ales sa ma mut in casa de pe scaun pe canapea, din pat, la masa din bucatarie si sa ma uit la filme.
Cu tot cu tuse si starea fizica destul de proasta, The Giver mi-a captat atentia si mi-a dat de gandit.
Pana la urma, o lume in uniforma nu pare atat de diforma, cata vreme ne tine la adapost pe noi de noi insine.
Oamenii cand sunt in fata unei rascruci, cand li se da puterea alegerii si asta este valabila pentru fiecare moment, ei bine, oamenii aleg prost.
Si tu si eu alegem uneori sa ne autopedepsim, alegem durerea. E drept, fiecare durere vine cu o lectie si din nou alegeri, din nou cu o rascruce: poti invata ceva din asta sau poti repeta lectia pana te doare si mai tare.
Romanul sf al lui Lois Lowry The Giver, dupa care este facut filmul, prezinta calatoria initiatica a unui tanar printre amintirile unei omeniri intregi. Amintirile ii sunt transferate si reprezinta practic intamplari, culori, sentimente pe care acum le cunoastem prea bine. Odata cu merele rosii, umanitatea reapare in scena. 🙂
Si pana la urma la ce reducem aceasta umanitate?
