Fiecare-si vede propriile probleme ca fiind cele mai importante. E firesc intr-un fel.
Cand ne vaitam insa, pentru ca toti o facem, cu sau fara voie, din sau cu obisnuinta, placere sau durere, iar vaietul depaseste limita…. (si cine stabileste totusi limita?), deja se cheama victimizare.
Nu mai suport de niciun fel oamenii care se vaita, sunt multi in jurul meu. Ma ridic si plec. Nu mi-e mila de nimeni, cum nu mi-e mila nici de mine. Fiecare lucru care se intampla, vine cu un scop si fiecare om e acolo unde “trebuie” sa fie.
Totusi, intr-o lume in care culmea, nu trebuie nimic.
Nu mi-e mila de nimeni si constientizez ca atunci cand nu iti place sau nu te satisface un anumit lucru, mergi mai departe.
Nu suntem copaci sa prindem radacini.
Ma uitam la o caricatura. Intr-o parte a foii era o multime care la intrebarea cine vrea schimbare, avea mainile sus.
Toti voiau schimbare, o schimbare.
Raspunsul a venit fara eforturi, in cealalta parte a foii, la intrebarea cine vrea sa se schimbe, toate mainile erau jos.
Pentru ca schimbarea inseamna disciplina si constientizare. Constientizare in primul rand a minusurilor pe care noi insine le avem, scoaterea la suprafata a tuturor ranilor vechi spre vindecare.
Schimbarea e grea, cere o munca interioara enorma si rabdare.
Te invata sa asculti si sa te asculti, nu sa te ascunzi.
Nu mai suport oamenii care se vaita, cum nu mai suport propriile-mi scuze, propriile-mi momente de lene.
Incerc in continuare sa fac in mine si in jurul meu curat.
Si imi vin in minte vorbele lui Steve Jobs: Nu pot sa trec pe toata lumea strada de mana.
Uneori, imi e greu sa ma trec si pe mine.
