Angela isi ridica din palme capul si ochii de un albastru limpede ii cazura pe usa inalta.
-Tu erai?!
Isi lasa capul mult prea greu, o data si inca o data, de fiecare oara cand persoana care intra pe usa nu era Andrei al ei.
Dincolo de albastrul infinit al privirii, purta intreg iadul dorului, al amaraciunii, al sentimentului de abandon pe care il simtise in urma cu patruzeci de ani, cand Angela ii sorbea parca vorbele tanarului blond.
-Am sa ma intorc, ii spusese Andrei, cata vreme ii tinea capul in palme. Te voi cere de la parinti, vom avea copii. O sa vezi tu, o sa fim fericiti. Razboiul asta nu va dura la nesfarsit.
Si a plecat. Ar fi vrut sa creada si atunci ca bataliile vor inceta fix a doua zi, ca baiatul pe care il iubea se va fi intors din drum inca, vesel si zambitor cum il stia.
-O greseala, iubito, o greseala! S-au impacat si conducatorii si armatele. Ne putem vedea de ale noastra acum.
Angela intalni privirile omului ce intrase pe usa. Pareau limpezi, insa atat de triste.
-Iata, am prins 5 pesti, spuse el. Si ti-am cules si buchetul asta de flori. A meritat sa imi rup salele pentru tine. Stiu ca iti plac astea de camp.
Si daca ii placeau ce? Cata vreme nu veneau de la Andrei, nici faptele si nici florile, nici pestii proaspeti sau vorbele bune nu aveau vreo valoare. Nu le simtea farmecul si ducea dorul in fiecare clipa dupa o himera ratacita in cel de-al doilea razboi …
Traia ca sa traiasca, in virtutea unei zile de maine care i-ar fi adus in dar zambetul celui pe care il purta inca in suflet si dupa patruzeci de ani. O sa se intoarca…..
Uneori il visa noaptea, cum i-ar fi luat mana in fata portitei imbracata in florile mainii Maicii Domnului atat de placut mirositoare si impreuna ar fi mers la parinti.
-O cer de sotie, o iubesc, ar fi spus Andrei. Mi-o dati? Zau ca nu am sa o bat vreodata si o sa ridic si o casa mare pe pamantul acela de la rascruce cu moara. Mi l-a lasat mie bunica.
Nici moara nu mai era si daca voiai sa faci malai trebuia sa te duci acum in afara Bucurestiului. Gaseai paine peste tot, parca nu mai mureau oamenii de foame stand la cozi. Banii ramaneau sa si existe.
Oamenii mureau de dor insa. Fiecare poarta o masca si fiecare pastreaza in suflet o dorinta ascunsa, una la a carei indeplinire viseaza si cu ochii deschisi, dar mai ales cu ei inchisi, de frica sa nu le-o fure altcineva. Si dorintele sunt in pericol, intr-o lume a mortilor vii.
Va urma.
Nota: pasajul face parte dintr-un roman ce urmeaza a fi publicat.
