Sunt oameni care mor de foame pe lumea asta si oameni care nu au ce imbraca. Dincolo de telefoane de ultima generatie si trenuri performante, dincolo de vacante de lux si dulciuri apetisante, parca pictate, la preturi foarte mari, sta saracia.

Am colindat diverse zone din Romania si de fiecare data cand am stat de vorba cu oameni simpli, mult prea simpli fata de ce traiesc sau simt eu in Bucuresti, mi-am adus aminte ca a ne ajuta unii pe altii este destul de important. Nu putem creste singuri, ci doar impreuna, urcand unii pe umerii celorlalti si sprijinindu-ne.

Nu vin dintr-o famile cu bani, nu vin dintr-o familie care a avut totul pe tava, nu mi-as fi invatat nici eu lectia. Vin dintr-o familie normala, modesta si daca in copilarie alti copii erau mai bine imbracati comparativ cu mine, apreciez ca parintii mei au investit in primul rand in educatia mea, nu in imagine, pentru ca apoi sa imi pot oferi singura tot ceea ce imi doresc. Au reusit sa isi vada visul cu ochii. Am reusit sa pot avea ceea ce imi doresc, cand imi doresc sau cand am nevoie.

Ca mine poate sunt si altii. Ca mine cu siguranta, altii nu sunt.

Viata este o lupta pentru supravietuire uneori si in functie de ce oameni te inconjoara, poti sa reusesti sau nu.

Am apreciat si apreciez fiecare gand bun, fiecare vorba sau ajutor, indiferent de natura sa, morala sau materiala. Am invatat sa spun multumesc si nu am uitat de unde am plecat. Nu am uitat ca uneori am purtat haine de la altii si m-am simtit asa iubita, nu am uitat ca am primit anumite cadouri atunci cand mi le-am dorit. Si incerc sa rasplatesc atunci cand pot, pe cine pot, cum pot eu, de pe treapta scarii pe care am ajuns. Nu e sus, dar si daca ar fi jos, un zambet macar as putea sa dau?!

Si totusi, la ce foloseste un zambet cand iti e foame, cand iarna este aproape si nu ai ce imbraca?

Am gasit pe site-ul Paulei un apel catre voi, catre mine. In Bistrita sunt niste copii care au nevoie de hainute, de incaltaminte, de ajutor imbracat in bucurie, la nevoie.

Steve Jobs spunea un lucru care mi-a ramas in cap: nu pot sa trec pe toate lumea de mana strada.

Dar daca impartim aceasta lume intre noi, cu siguranta vom reusi sa trecem strada aia toti.

O parte din copii sunt frati, iar Paula a trecut inclusiv numarul de la incaltaminte care este necesar fiecarui copil in parte. Sunt 57.

Pe 20 noiembrie, darurile penru copii vor pleca din Bucuresti la Preventoriul de la Ilişua, judeţul Bistriţa Năsaud. Pachetele sunt adunate la Asociaţia Română a Bolnavilor de Tuberculoză, strada Popa Tatu, nr 58, Bucuresti.

Si daca nu donati acum, macar luati in calcul, in Romania sunt multi copii saraci. Un gest conteaza.

Apropos de asta, zilele trecute m-am intalnit cu o pustoaica pe strada, a venit la mine direct si m-a intrebat daca lucrez de mult in zona in care eram. I-am spus sa treaca direct la subiect. A inceput sa zambeasca si mi-a spus ca atunci cand era clasa intai si nimeni nu venea sa o ia de la scoala, am dus-o de cateva ori acasa si ca s-a simtit iubita. Pfffff, m-a terminat pustoaica aia, mi-am dat seama cat de mult inseamna pentru copii un gest normal, cat de mult?!

Cat de mult inseamna pentru adulti un gest firesc?!

Ma intreb cati mai sunt pe langa cei 57 in tara asta?! Unde mai putem dona?

Si daca stiti unde, ma puteti anunta si pe mine. De saptamana viitoare am sa incep o noua campanie fizica de colectare de haine, jucarii, la fel ca si cea de anul trecut. Sa stiu unde le trimit. Multumesc.

Cati sunt de fapt pe langa cei 57 de copii?

Comments

Tagged on:     

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copy Protected by Tech Tips's CopyProtect Wordpress Blogs.