A fost odată ca niciodată copilăria parinţilor noştri…
Singura coordonată schimbată a întâmplărilor petrecute de ei o reprezintă timpul, nu şi esenţa, care este aceeaşi ca în zilele noastre.
Într-o iarnă geroasă, cand mama era în clasa a II-a, în curtea şcolii pe care o frecventa a apărut un ghemotoc cu blană gri, cu codiţa scurtă. Era o căteluşă. Copiii o mângâiau şi se jucau cu ea, dar mama a îndrăznit mai mult: a dus-o în sala de clasă în braţe; şi amintindu-şi că nu avea căţel acasă (iar acest căţel nu avea o casă), a răpit-o.
Caţica a crescut în grajd, alături de cal şi de vacă.
Era prietenoasă cu cei ai casei şi foarte harnică.
Într-un an, înaintea Paştilor, a plecat prin vecini, iar când s-a întors acasă, bunicii mei au realizat că mâncase otravă. A zăcut mai mult de o saptămână. În primele zile, când cineva voia să o mângâie, încerca să muşte, nesuportând probabil din cauza durerilor atingerea; apoi, pur şi simplu înţepenise; doar ochii care urmăreau orice mişcare arătau că mai este încă în viaţă.
A sosit şi seara Invierii Domnului Iisus, momentul suprem al creştinătăţii, când cerurile sunt deschise şi îngerii dansează fericiţi alături de oameni. Familia mamei mele a plecat la biserică, iar apre dimineaţă, când s-au întors, au fost întâmpinaţi în poartă de către Caţica.
Lucru cert, a avut loc o minune.
Nimeni nu mai credea că firava căţeluşă îşi va reveni, dar lucrurile s-au terminat cu bine.
Întotdeauna trebuie să ne păstrăm speranţa: lucrurile frumoase sunt deopotrivă dăruite atât oamenilor, cât şi animalelor, cu condiţia să le merităm.
E o poveste adevărată, spusă din suflet!
Caţica