În seara asta trebuia să fac ceva folositor. Dulceaţa visurilor, lumea lui”ar trebui” nu înlocuieşte întotdeauna lumea reală a lui ”este” până la capăt.
Capătul este al unui fir de aţă, agăţat ca o coadă de şoricel de hârtie.
Hârtia este glasată, culoarea este stare.
Folositor este a trăi, a sări coarda prin ţărâna drumurilor prea apropiate de zăvoi.
Sunt oameni a căror artă vorbeşte mult mai limpede decat propria-mi gură.
Există o forţă care pune în umrbră mizeria vieţii sau care dă mizeriei sens: o forţă fragilă-Spiritul.
Van Gogh mărturisea că, cu cât este mai risipit, mai bolnav, mai aproape de starea unui vas spart, cu atât se simte mai artist. Chiar suferinţa l-a salvat.
Îmi pun o întrebare: oare arta nu era adevărata parte a vieţii sale.
Cheia sufletului, jocul contrariilor?!
Van Gogh deţinea marele spirit, “mori şi învie”.
Trebuie să mori în lumina palidă a lunii, pentru a renaşte sub incandescenţa celor eterne.
Privesc luna şi-mi zâmbeşte. Infinitul vorbeşte prin ochii săi. Soarele şi-a transformat razele.
Îmi zâmbeşte din fiecare floare a soarelui.
Un ţăran. Păstorul, mereu păstor şi totuşi, deasupra.
Cei simpli sunt curaţi.
Am publicat „Fără titlu” in revista „Pasi pe nisip” in 1995.
