A fost odata un copac.
A rasarit dintr-o ghinda, la radacinile mamei sale si a invatat bluesul in adierea placuta a domnului Vant.
Nu s-a plictisit niciodata in ciuda zapezilor inalte care l-au imbracat sau a pufului de salcam si papadie care i-au gadilat narile.
In padure e imposibil sa te plictisesti.
In fiecare noapte de vara, luna ingana in cant pasarile, iar iepurasii spun povesti despre timpul in care erau roz si vulpea li se destainuia la un ceai; iar diminetile, odata cu primele raze de soare, fauna si vegetatie primesc lectii de arta.
Prima a fost despre culorile calde.
Iar verdele, cu toate nuantele sale are darul de a incalzi ochii.
Caci ochii sunt poarta sufletului.
Asa a auzit copacul nostru intr-o zi in soaptele baiatului tandru, dupa ce a sprijinit-o pe iubita sa de scoarta puternica pentru a-i fura sarutul pasional.
De atunci au trecut ani, multi ani.
Si alti oameni au venit, au taiat copacul si l-au pregatit pentru a-i incalzi iarna, din soba inalta de teracota, cand viforul isi suiera printre dinti, fara a avea sansa de a-si alina vreodata dorurile.
Copacul nu a uitat primele lectii de arta: Verdele incalzeste. Setea verdelui de viata nu moare niciodata.
E o alta lege simpla a firii.
Wonderful article,thanks for putting this together! “This is obviously one great post. Thanks for the valuable information and insights you have so provided here. Keep it up!”
Pofta de verde a vantului, a lemnului… si a ochiului. The answer my friend, si blowing in the wind… 🙂