Ma aflam la Cheia, in jurul unui foc de tabara care macina ultimii taciuni.
Oamenii se tineau in brate incercand sa se incalzeasca cu paturi sau saci de dormit.
In jur era padure de brazi, iar cerul pictat in stele de poveste.
Stateam intinsa pe spate pe izopren si incercam sa le creionez povestea in cantecul dulce al chitarilor.
De-abia in aceasta seara descopar ca melodia care m-a facut sa plang atunci este interpretata de Victor Socaciu.
In noaptea aia vizualizam imaginea bunicului meu conducand o caruta printre blocuri inalte si gri, singur, trist si obosit cand zorii nu s-au ivit inca, iar orasul isi dormea somnul dulce.
I-am auzit gandurile si le-am impletit in povestile pe care le stiam despre tineretea sa.
In acel timp bunicul meu insa traia.
Astazi cand aud acest cantec ma gandesc la el inca; imi vine in minte intreaga tristete a despartirilor si a singuratatii din noi fie ca suntem tineri sau in varsta. Mi-e tot mai scarba de faptul ca uneori nu avem timp sa ne impartasim dragostea celor apropiati pentru ca alergam pentru un trai decent, pentru ca ne pierdem in mizeria si efemerul create de o societate marsava, o realitate al carui singur caracter este banul a carui lipsa determina frica fata de ziua de maine.
Hm… versurile imi mai aduc in minte faptul ca am cunoscut multi oameni carora le este rusine cu originile lor sau cu trecutul. Trecutul nu te urmareste decat daca acum esti fals.
Iar falsitatea inseamna lasitate.
*Stau in pat pe spate si vizualizez pe bunicul cum conduce caruta la care are inhamat un cal neaparat frumos si cu stea alba in frunte. Bunicul se grabeste sa ajunga mai repede acasa. Imi zambeste din mers cu lumina. Avem drumuri diferite, acelasi doar in inima mea.
Pingback:Tweets that mention iYli | O societate schioapa si un permis catre rai -- Topsy.com
😀 Tu-mi incalzesti totdeauna sufletul cand vorbesti de bunici. xx