In dimineata de Ajun mergeam la colindat alaturi de copiii de pe strada bunicilor mei.
Asta s-a intamplat de cand am invatat sa merg in picioare pana pe la 12 ani.
Bunica imi confectionase o traistuta minunata.
Mi-ar placea azi sa o mai am, insa s-a pierdut undeva in trecut la fel ca si bunica mea.
Dimineata de Ajun era sarbatoare. Ma trezeam devreme, dupa un somn dormit cu grija, ma echipam si ieseam odata cu bunica la poarta.
Ea ramanea acolo mandra, cu basmaua cea noua in cap si cu cosul de covrigi, mere si nuci in asteptarea copiilor pentru care le pregatise si eu plecam sa colind.
Bunica avea grija sa am manusile in maini sa nu inghet. 🙂
Primeam de la unii cate un covrig, de la altii cate doi, poate doar cateva nuci sau un mar, insa veselia era mare si de peste tot se auzea Buna dimineata la Mos Ajun!
Erau copii care isi insirau covrigii pe cate un bat cioplit special si uneori cadeau prin zapada inalta si toti covrigii se imprastiau.
La inceput mergeam doar pe strada bunicilor care era destul de lunga oricum pentru pasul meu mic.
Intotdeauna cand ajungeam la bunica mea cea iubita, bunica din partea mamei, primeam un pumn intreg de covrigi sa ma bucur, covrigi care sa imi umple traista si datorita carora sa nu fiu pe ultimul loc la numaratoarea pe care o mai faceam uneori alaturi de prietenii mei de joaca.
Bunica din partea tatalui imi dadea nuci, multe nuci.
Amandoua erau dragute.
Toata treaba incepea la 8 dimineata, iar la 11 mai erau colindatori rataciti. Nimeni nu ii refuza, nimeni nu ii gonea.
Intotdeauna ajungeam inghetata in casa, iar bunicul ma planta strategic langa soba de teracota.
Covrigii nu ma mai interesau.
Pentru mine era captivant colindul in sine, nu numarul covrigilor.
El se apuca sa ii numere, sa ii aranjeze si apoi ii atarna pe o sarma de o barna a bucatariei spunand mandru: asta e sirul tau, ai X covrigi.
Se mai si supara ca nu ma mai interesa. Crezand ca nu sunt atenta imi tot repeta uneori.
Era atat de amuzant.
Tot ei ii mancau oricum.
Eu doar rar uneori cu sorici si tot alaturi de bunicul. El imi taia soriciul in fasii mici, foarte mici, atat de mici incat acum mi-ar parea bizare.
Sunt suma tuturor lucrurilor traite pana acum, ele toate sunt in mine si imi dau aripi de zapada, aripi albe si puternice pentru a zbura pe urma viselor mele. Insa desi trecutul intreg e in mine, oameni pe care i-am iubit atat nu mai sunt.
Astazi ma gandesc din nou la bunicii mei cat timp le rostesc in soapta: Buna dimineata la Mos Ajun!
Pingback:Tweets that mention iYli | Buna dimineata la Mos Ajun! -- Topsy.com
Da… M-am intors in timp si am „retrait” aproximativ aceleasi momente ca cele prezentate de tine… Ma incearca acum tot felul de sentimente… Realizez ce fericiti eram la varsta aceea, cand nu aveam deloc griji; incercam sa colindam pe o arie cat mai intinsa din sat, ne mandream cu cati covrigi aduna fiecare etc. Mi-l amintesc pe bunicul (caci doar bunicul din partea tatalui imi era aproape), care ma invata colinde si care imi canta din fluier si caval… Imi amintesc de „turtele” pe care le gaseam in bucatarie cand ma intorceam de la colindat; parca si acum simt mirosul cojii de lamaie combinat cu cel de vanilie si de nuca proaspat macinata, ingrediente de baza ale „turtelor”. Si nu in ultimul rand mi-o amintesc pe mama, o mama tanara, care ma primea voioasa si se ingrijea sa ma incalzeasca rapid… Ieri am gasit-o pe mama mai altfel… cu pasii mult mai mici, cu vocea mai nesigura, cu spatele care refuza sa mai stea prea drept… Dar in mintea mea… e tot mama aia tanara, neobosita si plina de viata!
Super frumos. Imi aduce aminte de copilarie. Amintirile despre colindat raman intotdeauna tiparite in memorie. Sarbatorile de iarna sunt superbe dar colindele sunt si mai superbe. Nu mai sunt ca in copilaria mea, alte vremuri, alte traditii. Eu nu prea am avut parte de bunici,unii dintre ei au murit inainte de a ma naste eu. Colindele sunt adevaratele spirite ale sarbatorilor de iarna.
Da , Buna Dimineata la Mos Ajun.