De Pasti mergeam cu bunicul la biserica.
Cimitirul din aceeasi curte era luminat ca intr-o poveste de lumanari, ma jucam si alergam cu ceilalti copii pe alei.
Priveam in lumina si gaseam candoarea si linistea noptii, credeam in minuni.
Si acum cred si inca mai pastrez amintirea acelor nopti in care intunericul rasuna intr-un Hristos a inviat, spus cu patos si credinta.
Viata era simpla si nu ma deranja nimic.
In a treia zi de Pasti, in 2000, bunica mea a murit, iar peste bunicul au trecut frunzele a cinci toamne.
E primul an cand nu ajung in noaptea de inviere sa le aprind lumanare. Era musai.
Insa. E si maine o zi sa ajung acolo.
Gasesc noptile de inviere din copilarie si sentimentul trait atunci doar in minte insa, pentru ca si acolo, la biserica aia am simtit in anii trecuti nebunia si vorba oamenilor veniti pentru orice altceva decat pentru slujba nu. Se face analiza in functie de cum este imbracat fiecare, poti sa agati linistit sau sa te certi cu vecinul din capul satului, poti sa bei in spate, langa altar si apoi sa alergi fetele prin cimitir.
Si totusi, de Pasti… Hristos a inviat!
Fotografia e facutea la fereastra bucatariei mele.
Cit de trist. Te inteleg perfect, ai mei bunici s-au dus toti patru… Sa le fie tarina usoara.
Hristos a inviat!
Pingback:Uitarea are minte scurtă | Teologie pentru azi