In seara aia am stiut ca va fi ultima oara cand ii alint mana calda.
O simt si acum, cu riduri, moale, pierzandu-se in inclestarea mainilor mele.
Nu am folosit cuvinte.
Am comunicat tot ce era de spus pe lumea asta, asa cu mana lui in a mea.
Gandurile si sentimentele noastre au plutit in aer, topindu-se apoi in inima fiecaruia. 
I-am spus cat de mult il iubesc, cat de mult l-am iubit si cate amintiri frumoase imi va fi lasat; l-am alintat mangaindu-l pe parul alb si i-am cerut iertare pentru toate greselile mele; i-am prins pentru o frantura de clipa sufletul in intreaga mea fiinta. Voia libertate.
Am simtit ca iarta pe toti si ca venise momentul sa mearga mai departe.
El insusi era resemnat in durere.
Cele cateva lucruri ramase nerezolvate isi vor gasi alinarea in timp, fiecare din cei care vor fi trecut prin viata lui vor gasi un alt drum, vor afla linistea.
Intr-un colt lumanarea palpaia tacuta.
Am ignorat depresia matusii mele, lacrimile sale barbare.
Nu era un moment de tristete, nu a fost o despartire trista, ci una incarcata de iubire, vie.
O despartire in cadrul careia mi-am declarat neputinta.
Am fost prea slaba sa fiu acolo cand trece dincolo.
*
A fost odata Bunicul meu.
*
In fiecare an in preajma zilelor in care bunicii mei s-au nascut si au murit ma cuprinde o tristete teribila.
Imi dau seama tot mai acut de faptul ca ne scufundam adanc viata asta in nimicuri, alintand sau iubind ce nu trebuie, ce nu ni se potriveste cu adevarat si ignoram sa traim pur si simplu. Ignoram sa facem ce ne place si ce simtim cu adevarat din cauza unor erori de educatie, a unor erori sociale cu teama carora traim.
E frumos ca ti minte acele momente frumoase, ca reusesti sa treci optimista si impacata printr-o tragedie. Am pierdut si eu recent o bunica si stiu ca este urata senzatia de a simti un lips, un gol imens in suflet.
PS: care ar fi acea eroare, ideea de a avea un trai decent, sau a fi cineva chiar daca nu vrei sa faci acel lucru?
Ne mintim pe noi insine. Acceptam lucruri pe care nu le vrem de fapt.
Lucruri care nu ne reprezinta.
Linistea vine prin autoeducatie.
Fiecare e dator cu o moarte, fiecare isi duce crucea.
E dovada de egoism sa dorim sa tinem langa noi oamenii cand acestia au un alt drum.
La capataiul bunicului meu nu am fost capabila sa stau.
Cele scrise mai sus s-au intamplat intr-o zi de vineri, pe 13 Octombrie 2005.
A fost ultima noastra intalnire.
A murit sambata in jurul pranzului, pe 14.
Eu nu am fost acolo si ca sa nu o iau razna, desi stiam ca moartea lui e inevitabila, tot incepand de sambata am luat cateva zile niste pastile.
Moartea bunicii din 2000 m-a daramat definitiv, nu faceam fata.
Time will heal:
It’s true, we want to keep our loved-ones with us forever, even we know that we can’t. Death is hard sometimes, but inevitable.
You can call it egoïsm, but this kind of egoïsm is based on love and respect.
Anyone who lost somebody will feel only intensely sad.
The loss, laugh, cry, etc.
Life sunnenly seems so pointless.
But death also brings something new,
something you do not think of at that moment.
“Memories” Memories of all the beautiful things you had together.
The look back with love and respect.
Grateful to have been a part of his life.
Even though they are no longer physically present,
they live on in our minds.
In my life not one day passes that i do not think of my deceased father.
It’s good to talk about these feelings, to share the good and the bad
It’s good to remember them
Time heals all wounds.
Pingback:Din dragoste pentru bunici. | iYli