Pe lumea asta exista tot felul de oameni; oameni care isi tradeaza nemultumirile interioare tipand de fiecare data cand au ocazia la cei din jur, oameni care iubesc neconditionat si sunt in aparenta mereu fericiti.
Din randul celor amintiti in urma apar sinucigasii.
„Era un baiat cuminte, linistit, nu a deranjat pe nimeni niciodata”, „ne facea sa radeam si nu am auzit-o sa vorbeasca vreodata despre vreo problema”, „era mereu vesel si uneori chiar ma enerva ca nu afisa vreo tristete, nu a vorbit niciodata urat despre cineva”. Am auzit astfel de caracterizari la capataiul unui sinucigas.
Din punctul meu de vedere, oamenii astia sunt de o finete sufleteasca extraordinara, sunt caractere puternice si intelepte care au constientizat ca nu are rost sa distruga si vietile altora cu propriile dureri. Sunt oameni introvertiti, oameni care sufera in tacere, cu teama si altruismul de a nu rani.
Poate ti se pare o prostie ceea ce scriu, insa revenind la personajele amintite in prima fraza si comparativ cu masa care tipa sau jigneste fara motiv pe lumea asta, exista marea prapastie a respectului.
In Romania, nu am invatat inca sa ne expunem punctul de vedere cu zambetul pe buze, cu respect, fie ca vorbim unui cersetor sau unei persoane aflate intr-o mare functie de conducere.
Pe langa faptul ca avem complexul poporului mic inoculat inconstient, ne holbam inca la capra vecinului. Poate tocmai de la acest complex ne pacalim cu faptul ca suntem amuzanti si facem haz de necaz, incercam sa fim buni zugravi si manageri in acelasi timp (lucru imposibil de altfel) sau exista dorinta nebuna, stramba de a fi sefi. 
Uita-te intai in propria oglinda, invata sa te cunosti, sa iti duci viata pentru tine, nu pentru cei din jur si invata totodata ca expunandu-ti propriile dureri, propriile rautati, nu ai sa iti apropii oamenii in sensul simplu, firesc, omenesc, ci ai sa ii indepartezi cu ura si dezamagire.
Niciodata nu mi-au placut conflictele, nu mi-a placut sa ma cert sau sau sa asist la vreo divergenta, nu am vrut sa ranesc, desi cu siguranta s-a intamplat treaba asta involuntar.
Niciodata nu am inteles oamenii care tipa, poate m-au ranit in prima faza, insa dincolo de asta imi provoaca mila; mila pentru un psihic labil, pentru o viata nefericita, neimplinita.
Am citit de mult, intr-o carte despre relatii, o teorie care spunea ca inainte de a pasi in doi pe scena vietii, e cazul sa iti faci ordine in minte si tot trecutul si toate dorintele reale sa stea frumos aranjate pe rafturi sterse de praf. E cazul ca teoria asta sa fie aplicata in viata de zi cu zi, in societate din punctul meu de vedere.
Stiu ca exista o serie de interese si niciodata linistea nu va imbraca in totalitate mintea vreunuia dintre noi, tot timpul exista mai mult sau mai bine, insa mai mult sau mai bine nu are legatura cu rautatile pe care le dam gratuit in jur.
Asa cum scriam mai sus, doar o persoana nemultumita de sine devine rea, agresiva fara motiv.
Iar oamenii aia care tipa, ei bine, oamenii aia… nu sunt prietenii mei.
Si dupa toate cele amintite, mai judeci sinucigasii care nu fac rau nimanui?
Fotografia e facuta in Fagaras, saptamana trecuta.
