Ieri am avut o zi oribila. A fost ziua aia (pe care niciodata nu o mai vreau inapoi) in care mintea intreaga mi s-a spart in cioburi. Nu am fost debusolata, m-am simtit insa prea mica, iar in fata cumva stelele au stat aliniate pentru un moment intr-un cosmar, in cosmarul cumplit al deznadejdiei.
Mi-am dat seama ca odata in plus, in afara de logica si independenta care ma caracterizeaza, iubirea nu imi apartine si nu o sa imi apartina niciodata.
Iubirea aia mi-a dat povestile pe care le scriu, m-a facut sa cred in mine, sa stiu ca parerea mea e cea mai buna, iubirea aia m-a inaltat si iubirea aia trebuie sa continue aici, chiar daca acum e supusa unui test nu foarte usor.
Ziua de ieri nu o sa mai vina inapoi, insa ziua de ieri are nevoie de ajutorul cuvintelor potrivite, de ajutorul sperantei si de un dram de noroc.
O consider doar un test intr-o serie de alte cateva teste in urma carora iubirea va fi mai puternica, asemeni noua.
Ieri mi-a fost frica, atat de frica de faptul ca nu am lucrurile sub control, m-am simtit atat de umila ca nu pot face o minune, astfel incat dupa o clipire o veste si alta veste sa dispara, sa pot da timpul inapoi, sa il imbrac il liniste, sa il imbrac in zambet si in informatii corecte.
In noaptea asta lipesc toate cioburile sparte.
Nu vreau sa ma hazardez in minciuna si as vrea sa pot accesa ideea perfecta, momentul perfect, decizia perfecta, intr-o clipa perfecta.
Pentru ca trebuie sa fie perfect, in iubire nu are loc vreun compromis, in iubire nu sunt minciuni si nu exista regrete, iubirea e perfecta si trebuie sa traiasca. Sfarsitul nu trebuie sa fie asa!
Acesta nu este un articol despre vreo iubire ratacita, despartire sau alta minune de acest tip.
