Credeam ca nu mai vine. Sa plang, sa rad, sa inghet, cata vreme imi imaginez faptul ca desenez ingeri in zapada cu conturul corpului meu. Ultimul rasunet al iernii, ultima suflare a crivatului ma indemna insa sa trag draperiile, sa nu mai vad, sa nu mai aud, sa ma cufund in mine si sa uit de forma mea fizica. Sa uit de dorinte si de vise, de ras si de plans, sa uit ca maine este alta zi si dupa ea urmeaza un sir nesfarsit.
Mergem seara la culcare, stingem lumina si ne cufundam in intuneric. Asta a fost tot? Urmeaza o dimineata, o cafea, o alta seara si un alt intuneric, un labirint repetat, o cursa de soareci pe repede inainte. Imi amintesc de intamplari de acum zece ani si le simt de parca ar fi fost ieri. Imi imaginez ce va aduce maine si simt de parca n-as fi trait vreodata.
Cautam nemurirea si cautam mantuirea. Si pana la urma ce este mantuirea si ce ar aduce nemurirea? Care sunt limitele si care sunt motivele pentru care ne autolimitam?
Ma scuzati, mi-am pierdut pofta de viata pe undeva, pe niciunde.
