Zilele trecute am primit vizita unei amice care are un pusti de 4 ani. Cat timp am baut in bucatarie un ceai l-am plasat pe copil in fata laptopului, intr-o alta camera sa se uite la Tom si Jerry.
Pe langa personajele din “Oraselul lenes”, Tom si Jerry sunt preferatii sai.
Are o serie de cd-uri si iti povesteste pana te apuca somnul ce a mai facut soricelul, cum a mintit pisica, de ce nu e bine sa minti si de ce trebuie sa fi prieten cu toata lumea? De ce? Nu stiai? Pentru ca e frumos sa ai mereu prieteni cu care sa te joci spune Mesi (asa este alintat pustiul).
Cand am fost racita zilele trecute si am vorbit la telefon cu pustiul minune, mi-a spus: “ute’ ca sa te simti mai bine, incearca si altceva, eu am vitamina C. Nu lua numai aspirina. V’ei sa vin eu sa-ti aduc? Si sa-ti faci baie, da’ nu rece, ci baie calduta ca sa-ti treaca raceala si dupa aia te bucuri… ma duc cu mami la o farmacie sa iau ceva pentru tin
e?”
Mesi nu stie poezii, nu prea stie povesti clasice cu zane, insa le inventeaza pe ale lui, stie sa citeasca si sa scrie, sa numere si se adapteaza oricarei situatii. Tine la tavaleala daca e sa cada, insa se supara cumplit daca il minti.
Nu mai scapi de el pana nu ii explici de ce l-ai mintit cand chiar tu ii spusesei ca nu e bine sa minta 😀
Nu sunt o experta in materie de copii pentru ca nu am si nu am crescut niciunul, insa observ de fiecare data comportamentul celor care ma inconjoara si am ajuns la concluzia ca ai copilul asa cum il educi. Ca parinte trebuie sa il poti stapani, sa impui limite si sa creionezi directia pe care sa mearga in concordanta cu ceea ce ii place pustiului sa faca.
Oricum ar fi insa, pentru un copil e cazul sa ai nervi de otel. 😀
Impreuna cu voi incerc sa creionez portretul parintelui ideal.
Lasa te rog un comentariu si spune-mi ce calitati trebuie sa aiba o persoana ca sa fie un parinte bun, un parinte ideal?
Salut!
Eu sînt tată de 2 ani şi cinci luni. Copilul a apărut în viaţa mea destul de tîrziu (aveam 32 de ani, la vîrsta asta tata avea trei copii mărişori) şi de aceea pot vorbi în cunoştinţă de cauză cît de greu este atunci cînd faci lucrurile anapoda în viaţă. Toate au rostul lor şi trebuie făcute la timpul lor. Aşa cum nu poţi face facultatea înaintea ciclului primar de învăţămînt la fel copilul trebuie să apară atunci cînd vîrsta te ajută, cînd ai răbdare mai multă, cînd eşti dispus să stai în patru labe, să latri, să cînţi, să urli, nu te dor şalele, nu ai credite…
Educaţie nu înseamnă “nu face aia, nu pune mîna acolo, nu ţipa, nu tropăi”! Mai mult decît atît ar fi ideal dacă educaţia s-ar baza pe apreciere. De exemplu atunci cînd face ceva bine ar fi perfect dacă am lăuda gestul lui pentru ca el să înţelegă că tu eşti mulţumit şi bucuros de fapta lui. Dar nouă ni se pare atît de normal că al a făcut bine încît uităm să spunem “Bravo!”. Noi, ca naţie, avem înclinaţii negativiste (nu pune mîna, nu rupe, nu strica) şi trăim cu impresia că pedeapsa este singura armă în educaţie.
Tot odată nu sînt deacord cu cei care scot din programul educaţional pedepsele sau corecţiile fizice (vestitele palme la fund acum se numesc corecţii fizice). Nu e nevoie de ele în toate cazurile, copilul meu de exemplu nu le-a “agreeat” şi a preferat să uite instantaneu de istericale sau mofturi la masă, somn, etc. Trebuie să recunosc că am un copil cuminte dar şi o soţie care are metodă şi muuult mai multă răbdare ca mine. Cu toate acestea să nu crezi că palma la fund a lipsit. Şi-a găsit şi ea locul în programul artistic.
Ar fi multe de spus şi cred că nu am eu arta scrierii ca să pot face un scurt “manual de utilizare”. Dar aş sublinia următoarele:
– copilul nu trebuie să fie un accident sexual, astăzi medicina face minuni şi nu se justifică astfel de erori;
– copilul este după chipul şi asemănarea noastră deci greşelile lui sînt ale noastre;
– dacă interzici copilului să bage degetele în priză trebuie să ştii să o faci altfel să fii sigur că pînă nu bagă degeţelul acolo nu se lasă. Pînă va înţelege că priza este ceva nasol eu zic să-i distragi atenţia, să-i oferi altceva mai interesant de descoperit. Iar exemplul cu priza este unul din miile de provocări care apar pe parcursul ciclului educaţional;
– nimeni nu ştie mai bine decît tine ce-l bucură sau ce-l tulbură, ce-l doare sau ce-i face plăcere. Nu asculta sfatul medicului mai mult decît glasul ăla care vine din tine şi pe care îl tratezi cu flit. Simţurile noastre, aparent pierdute în timp, sînt mai vii decît am putea crede. Trebuie să credem în noi şi în puterile noastre că altfel copiii noştri ajung nişte cobai crescuţi în eprubeta acestei societăţii deja bolnavă;
– copilul nu este un duşman şi nici armă. Dacă relaţia dintre părinţi se alterează este în avantajul tuturor celor implicaţi dar mai ales copilului ca familia să se rupă. Nu-l tăvăliţi prin interesele voastre că nu va înţelege cu ce a greşit.
Ar fi multe de spus dar să mai completeze şi alţii 🙂
Cel mai important e sa ai rabdare cu el si sa nu-l lasi sa intrevada ca esti slab in ceea ce-l priveste…te va seca de orice vlaga folosindu-si tehnicile de impresionare. Si are ceva tehnici care te pot destabiliza psihic!
in primul rand felicitari pentru articol. Pentru ca un parinte sa fie cat de cat ideal (nu s-a nascut om perfect, deci nici parinte ideal :p) trebuie sa faca tot cei sta in putinta sai fie bine copilului sau, sa-i asigure educatia de care are nevoie, sa stie sa-l pedepseasca doar din vorbe, fara bataie atunci cand e nevoie, si sa-l recompenseze cand merita. Asta a fost parerea mea.
Poate ca pare prostesc ceea ce am sa spun, chiar daca eu cred cu toata puterea in adevarul acestor vorbe: un parinte responsabil trebuie sa aiba rabdare, rabdare si iar…. rabdare, sa incerce sa-l invete sa isi protejeze inca din cea mai frageda pruncie sanatatea trupului si a mintii. Iata unul dintre exemplele pe care le-as da eu, chiar daca nu este decat o piesa doar dintr-un puzzle foarte, foarte complicat:
http://jumatati.blogspot.com/2011/02/ciorbica-buna.html